0

Comucidul sovietic din Nordul Bucovinei

COMUCIDUL SOVIETIC în satul Mahala din Bucovina (genocidul comunist din anul 1941)

I. Masacrul de la Lunca
6-7 februarie 1941

II. Deportările în Siberia
20/21 iulie 1940
22 mai 1941
12/13 iunie 1941

Ce este comucidul

În zilele noastre, au devenit de largă folosință termenii holocaust și terorism, care definesc foarte bine, – într-un singur cuvânt – crimele comise împotriva evreilor și crimele făcute de teroriști, cu scop de exterminare. Aceste expresii ușurează mult  comunicarea între oameni și fac ușor de înțeles categoria crimelor despre care se vorbește. Azi, toată lumea le cunoaște semnificația.
Nu există o asemenea sintagmă pentru definirea crimelor făcute de comuniști, în numele ideologiei comuniste, începând cu asasinarea  familiei Imperiale a Țarului Nicolae al II-lea și continuând cu asasinarea celor 22.000 de ofițeri polonezi la Katyn, uciderea țăranilor în timpul colectivizării forțate – prin înfometare deliberată sau împușcare – (vezi Holodomorul, înfometarea deliberată din Ucraina), și în ce ne privește, crimele de la Lunca și  Fântâna Albă și genocidul deportaților în Siberia.

De aceea, nu trebuie să surprindă pe nimeni  apariția sintagmei care lipsea:  comucidul.

Această sintagmă definește  tot, cu un singur cuvânt, crimele făcute de comuniști sau în numele ideologiei comuniste, sub orice formă și în orice loc s-au comis.

Iată exemplul  masacrului de la Lunca, din 6/7 februarie 1941, foarte bine camuflat de NKGB și istoria comunistă, dar, în egală măsură, ignorat și de istoriografia post comunistă – încât acest masacru sovietic, cât și seria celor care au urmat (Fântâna Albă etc) sunt aproape necunoscute, deși numărul victimelor românilor bucovineni de la zidul Prutului” este mult mai mare  decât cei omorâți la zidul Berlinuluicare, pe bună dreptate, a revoltat întreaga Europă, iar cei vinovați au dat socoteală.

Numai la Lunca, au fost uciși prin împușcare peste 4oo de oameni, majoritatea din satul Mahala, după care alte 602 persoane din Mahala au fost deportate în Siberia, fără justificare, fără judecată, fără condamnare – de unde puțini s-au mai întors.

Deci, în total, 1.000 de victime dintr-un singur sat, într-un singur an.
Ei bine, acesta este “comucidul celor 1.000″ din comuna Mahala, din nordul Bucovinei.

Dacă studiem tabelele cu cei 602 deportați în Siberia pe structură de vârstă, observăm că printre “dușmanii poporului” trimiși la exterminare, 210 sunt copii sub 15 ani, 98 sub 7 ani și 26 între 1 și 2 ani.

Ce amenințare la adresa regimului comunist sovietic reprezentau acești copii? Cu certitudine, nici una. Sunt crime de dragul crimei, sau “crime ideologice”.

După ce am văzut ce este comucidul, să vedem în continuare, modul în care a fost realizat în satul nostru Mahala. Faptele vor fi descrise după mărturia contemporanilor sau participanților la aceste tragedii.

Cine nu crede nici în aceste mărturii să se ostenească până în cimitirul din satul Mahala, raion Noua Suliță, unde crucile celor omorâți, înclinate de vreme, stau azi mărturie de necontestat, întocmai ca și morții găsiți în gropile de la Katyn.

În  imagine: Tatăl comucidului: I.V. Stalin și executantul comucidului: L.P. Beria – fac o vizită pe aerodromul de lângă orașul Smolensk, (aproape de Katyn), în 10 aprilie 1940,  chiar în perioada când la Katyn se făceau execuțiile prizonierilor polonezi

I. MASACRUL DE LA LUNCA

1. Mărturia scrisă a unui contemporan
al evenimentului

”Starea morală a populației (gospodarilor) se înrăutățește pe zi ce trece.
Fiecare caută să scape și să fugă în România.
Persecuțiile, intrigile se întețeau din zi în zi.
Țăranul, lăsându-și gospodăria, soția și copiii, lua drumul pribegiei, mai ales acei care erau de nuanțe naționaliste.
Unii au trecut granița în toamna anului 1940, însă cei mai mulți au căutat să treacă în lunile ianuarie și februarie 1941.

Tinerii băieți au fost chemați la primărie și li s-a spus că vor fi luați în armată și duși departe în Rusia, unde vor face stagiul militar. Tot așa și fetele și tinerii gospodari vor fi duși la lucru în Rusia.
Văzând aceasta, tot tineretul se sfătuiește și se hotărăște să treacă în România. Formându-se un grup mare de tineri, fete și gospodari, în seara zilei de 26 ianuarie 1941, au forțat granița să treacă în România.

Trădați, (e vorba de unul Marieș, originar din Jucica și însurat în Ostrița) a reușit să treacă granița numai Lizei Ion. Unii s-au întors acasă datorită fugii, iar mulți au fost prinși sau împușcați.

Peste 10 zile, în seara de 6 februarie 1941pe un ger și viscol mare, un număr de 370 de persoane din Buda, Mahala și Cotul Ostriței, s-au strâns lângă Cotul Ostriței, (…) au pornit spre Mamornița, ca de acolo să treacă Prutul în România, fiind mai aproape. Trădați și de astă dată, au fost surprinși de mitralierele bolșevice, au fost secerați și prinși și numai trei persoane, din Buda, au reușit să treacă granița: Nica Mihai, Huzun Ion a lui Dumitru și Cataranciuc Dumitru a lui Ion. 

Au fost prinși sau împușcați: Maslovschi Florea, Ilinciuc Ilie a lui Ursachi, Bodnar Niculai, Lizei Petru, Lizei Constantin, Grigorașciuc Ștefan a lui Gheorghe, Vorliciuc Ion a lui Ilie, Popiciuc Petru, Dalhu (?) Constantin și frații Ilie și Vasile Cataranciuc a lui Ștefan.

Persecuțiile au crescut la extrem, populația nu s-a descurajat și numai după o săptămână, în seara de 13 februarie 1941mai bine de jumătate din toate cele trei sate, s-au strâns iarăși lângă Cotul Ostriței cu intenția de a forța iarăși granița. Discutând și văzând că zăpada și gerul e foarte mare, au renunțat și s-au întors înapoi la casele lor.

Începe calvarul, mai ales pentru familiile celor care au trecut, au fost prinși sau împușcați”

Mărturia lui Ilie Horoșinschi,
participant la comucidul de la Lunca

 „Adunarea a fost pe malul Prutului, pe țarina cotenilor, sub Dealul Mare (…). Acolo, după multă așteptare, ne-am strâns cam multișori, cam prea mulți pentru scopul în care eram adunați. Erau din Horecea cam 15, din Ostrița cam 15, din Buda vreo 10, din Coteni vreo 20-25, iar restul, ca la 300 persoane, din Mahala.
Erau bărbați în vârstă de 30-40 ani și mulți tineri, ba chiar și câțiva copii de 16-18 ani. Am așteptat să ne vie o iscoadă, după cum a fost înțelegerea, care să ne conducă înspre granița românească.
În sfârșit, văzând că nu mai vine nimeni, am plecat singuri cu nădejdea în Dumnezeu și cu cele 30 arme, 25 revolvere, 8 grenade și o pușcă mitralieră ce o aveam cu noi. Am luat-o spre malul Prutului în jos, mergând până la vale de Tureni Mamornița, pe unde am trecut Prutul si am luat-o razna spre Herța.

Aproape de orășel, câțiva dintre noi au distrus sârmele de telefon. Am poposit ceva, mâncând care ce avea, și apoi pe sub Herța ne-am apropiat pe lângă comuna Lunca de Prut.
Cam prin dreptul comunei Tărășăuți și Noua Sulița, am încercat să trecem din nou Prutul, de astă dată pentru a trece granița în România. După socoteala noastră, pichetele grănicerilor ruși, rămăseseră în urma noastră.
Dar, dacă nu-i noroc nu-i, căci numai după câțiva pași am auzit cu groază împușcături de mitralieră.
Conducator nu aveam și nefiid nici unul dintre noi care să cunoască terenul și mai ales granița, am rămas toți năuci. Nu știam încotro s-o luăm.
Grănicerii ruși ne-au simțit si trăgeau cu mitralierele în plin. Pentru a putea nimeri mai bine prada, aruncau rachete, iar câinii dresați s-au repezit asupra noastră.
Zăpada era mare, încât ne înfundam în zăpada până-n gât.
Undeva la vale se mai auzea Prutul, în partea care fiind mai repede nu înghețase.
În acest infern noi nu mai știam încotro s-o luăm. O parte – cei mai mulți – au luat-o pe gheața Prutului, tocmai în raza puștilor mitraliere. Dintre aceștia, puțini au rămas teferi, câțiva, iar restul răniți și morți (…).
O parte dintre noi, printre care am fost și eu, Toader Dascaliuc, Ion Spanusa, am trecut de partea dreaptă a Prutului, trecând astfel frontiera. În fuga noastră nebună cădeam uneori în gropi adânci, din care anevoie ieșeam, pierzând astfel tot ce aveam cu noi.
Ne-am dat seama că suntem pe drumul cel bun, când am ajuns la primul gard de sârmă ghimpată. Acest gard, foarte înalt pentru puterile noastre, l-am trecut greu. Am trecut apoi încă două și în sfârșit, îngroziți și înnebuniți de frică, am auzit o voce caldă de soldat, român: “Vino încoace, frate!”.
Era un grănicer român. Am mai făcut un salt, căci ne ajungeau câinii rușilor din urmă, și am trecut frontiera ajungând pe pământul nostru sfânt al României.
Până când au mai venit câțiva de-ai noștri, 30-40, ne-am mai întreținut cu grănicerii, apoi ne-am dus la pichetul grănicerilor români și după ce ni s-au dresat acte, am fost duși la Legiune, la Dorohoi, și în fine eliberați la Rădăuți, de unde ne-am împărțit, fiecare unde l-a îndreptat mintea. Eram străini în țară la noi, dar mulțumiți că am scăpat de cizma bolșevică și steaua lui Stalin.
Trădarea

Măcar că au fost mulți cei ce s-au pornit înspre România, dar dacă nimeni dintre conducători nu știa, se putea întâmpla să treacă în România întreg grupul. Dar ca la toate întâmplările mai mari din lume, într-un sat de români s-au găsit câțiva trădători care în orbia lor sufletească au anunțat la Primăria locală că un grup de mahaleni pleacă spre România, vroind a trece frontiera prin dreptul satului Tărășăuți.

Printre acești trădători a fost unul din Cotul Ostriței Florea a lui Simion Drobotă care a indicat și locul și ora precisă pe unde aveau să treacă cei sătui de bolșevici.
Acesta, după dezrobire, a fost bătut foarte crunt de câțiva mahaleni, iar el de frică umbla mai mult fugar. Jandarmeria locală îl urmărea.
Întrucât a fost la conducerea satului Cotul Ostriței, avea la activul său multe fapte rele.
Într-o zi a fost aflat în locuința unui sătean și el simțindu-se gata de a fi prins, s-a suit în pod și de acolo, ieșind pe acoperiș, și-a dat drumul într-o râpă, (casa era pe marginea unei râpe). Lovit în căderea lui, a fost dus la spital, unde a sucombat, mântuindu-se satul de așa o stârpitură de om. 
Primăria din Cotul Ostriței a anunțat raionul de la Sadagura, care, la rându-i, a anunțat legiunea de grăniceri. Astfel că atunci când românii noștri au ajuns la frontieră, grănicerii puseseră mitraliere capcăni și-și așteptau prada.
Dacă întreg grupul nu fugea pe gheața Prutului se salvau mult mai mulți, dar așa, cei mai mulți au fost uciși și răniți.
Parte au fost uciși de grăniceri, fiind străpunși cu baionetele, iar parte răniți mai puțin, sau slăbiți și nemaiputând fugi, au fost luați și duși la pichetele grănicerilor
Cadavrele celor morți au fost aruncate în Prut, fiind trași cu căngile a doua zi. În mânia lor, grănicerii ruși, chiar dintre cei sănătoși, pe câțiva i-au împușcat.
Puținii care au mai rămas au fost duși la Cernăuți și aruncați în închisori. După un timp oarecare câțiva, cei mai aspru pedepsiți au fost transportați în Rusia.
Dintre aceștia, unul Florea lui Gheorghe Bujniță a fugit din închisoare. Povestește el că într-o noapte, când nimeni nu se mai mișca, a ieșit pe geam, dintr-o închisoare din al doilea etaj și și-a dat drumul pe burlane.

Închisoarea era păzită de santinele și de câțiva câini neadormiți. Dumnezeu însă așa a făcut încât tocmai în noaptea aceia santinelele și câinii au adormit și așa printre ei a sărit și gardul de zid de la închisoare și a ieșit în larg. De acolo numai prin câmp și în genere numai după câteva zile a ajuns în satul Boian și acolo a rămas până ce au venit românii”.
Aici se termină impresionanta mărturisire scrisă a lui Ilie Horoșinschi.

Jertfa a fost mare, fiindcă au fost trădați și grănicerii îi așteptau pregătiți pentru masacru, cu mitraliere și câini. Așa cum au povestit ulterior câțiva oameni din Lunca, morții au fost aruncați în trei mari gropi comune, nu departe de Prut.
Cei care se mai zbăteau în spasmele morții au fost omorâți cu lopețile.

La reîntoarcerea românilor în 1941 s-au făcut cercetări în zona masacrului, dar nu s-a mai putut găsi decât o singură groapă din cele trei, cu 107 persoane. Unii dintre morți zăceau îmbrățișați.
Din cauza ploilor mari, Prutul s-a revărsat și a înămolit terenul cu celelalte două gropi comune, peste care au crescut bălării și nu au mai putut fi găsite.
Cei 107 tineri dezgropați în iarna anului 1941/42 au fost aduși acasă de către mahaleni cu săniile și depuși în curtea bisericii, unde s-a făcut slujba religioasă, apoi au fost așezați creștinește în cimitir.

De la aceste evenimente a trecut peste o jumătate de secol. Ele au rămas însă în memoria colectivă a satului.

O troiță a fost ridicată pe locul masacrului, spre neuitarea celor jertfiți.
Acum vor avea o cruce și morții rămași pe marginea Prutului în gropile pierdute.

Crucile albe de pe mormintele celor omorâți la Lunca, din cimitirul Mahala,
rămân martori pentru istorie a comucidului sovietic din comuna Mahala (1942)

După 50 de ani – 1991
Anița Nandriș-Cudla descrie calvarul siberian al celor deportați
într-o carte publicată în 4 limbi, premiată de Academia Română

După 60 de ani de ziua morților – 2001
Am surprins cu emoție printre crucile celor uciși o bunicuță cu povara desagilor pe spate, care s-a ostenit să urce dealul cimitirului, cu câte un colăcel de sufletul morților. 
Îți mulțumim bunicuță dragă, în numele lor. Să fie primit.

Anul 2012
În memoria victimelor comucidului din comuna Mahala, Aniței Nandriș Cudla i se ridică un monument (30 septembrie 2012)

Martorii comucidului sovietic din 6/7 februarie 1941
din cimitirul com. Mahala, pregătiți festiv, în ziua dezvelirii monumentului Aniței Nandriș-Cudla (30 septembrie 2010)

Sursa: Memoria.ro


Filed in: Cernauti Tags: , , , , ,

Get Updates

Share This Post

Related Posts

Leave a Reply

Submit Comment

Pentru validarea formularului completeaza rezultatul adunarii : * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

© 2017 TOCpress. All rights reserved.
webdesign project by Artimaginum DTh.
stats tracker